Masti

Joc intr-o piesa de teatru ieftina, cu-n el si-o ea lipsiti de talent, cu-n el si-o ea incercand sa joace ceva ce nu simt. Un el cu replici dintr-o alta piesa, demult jucata, demult aplaudata, prea mult jucata…O ea fara replici, muta, trista, cu izbucniri din cand in cand, prin care nu reuseste sa transmita nimic. Doi actori nedumeriti de insuccesul jocului lor, un el care pare sa nu inteleaga nimic, o ea care a inteles totul si de-asta tace. Decoruri vechi, decolorate, prafuite, decorurile primei piese…Ea le-ar fi schimbat, el a crezut suficient sa schimbe mastile…Fiecare replica trebuie spusa la timpul ei, pentru a prinde viata, pentru a insufleti o piesa…Spusa prea tarziu, spusa prea devreme,nespusa vreodata…asa se rupe vraja! Fiecare gest trebuie facut la tipul lui, intr-un sincron perfect, facut prea tarziu, facut prea devreme, sau nefacut vreodata…asa dispare farmecul! Pare sa nu mai avem loc pe aceeasi scena…am spus-o de atatea ori dar nu ai coborat niciodata, tu vrei sa joci mereu scena de inceput. Am simtit-o de atatea ori dar nu am tras cortina niciodata…am sperat de fiecare data ca-n actul ce vine vom juca mai bine. Dar tu in fiecare act ai jucat ca-n primul, repetand aceeasi si aceeasi piesa la nesfarsit dar fara succes…Nu vreau sa schimb nici scena, nici protagonistii, vreau doar sa jucam firesc, act dupa act, piesa dupa piesa, fara frica insuccesului, fara frica momentului in care se va lasa Cortina. Nu vreau sa sarim etape, dar nici sa jucam pana la epuizare acelasi act…de frica ca se va termina piesa. Nu vreau sa jucam pentru spectatori ci pentru noi, caci la urma urmei jucam viata noastra. Au ramas atatea replici nespuse la timpul lor, pe care acum simt ca nu ti le voi mai spune niciodata, nu ai vrut o piesa siropoasa, nici una romantica, m-am conformat, mi-am adaptat replicile si am ajuns sa jucam intruna ce nu poate fi incadrata in vreun gen. Uneori ti-am fost doar partener de joc, alteori parea sa fiu si eu parte din décor, cateodata simteam ca-ti puteai duce mai departe jocul fara mine. M-ai acuzat de-atatea ori ca vreau sa regizez doar eu jocul asta, dar nu te-a oprit nimeni sa o faci tu .Ai parasit de-atatea ori scena, si te-ai intors cand ai vrut nepasandu-ti ce lasi in urma ta…Ai fost de-atatea ori un actor grabit, si tot de-atatea ori un actor absent, nu ai inteles niciodata ca partenerul de scena, si de viata ti-e o femeie, cu alte trairi, alte nevoi, alte sentimente. Nu mi-ai sters niciodata lacrimile, nu mi le-ai inteles… Joci si pleci, suntem impreuna doar pe scena nu si in afara ei…Mi-as fi dorit sa oferi mai mult in piesa asta, dar acum nu mai pot cere nici macar de la mine mai mult. Mi-as fi dorit sa intelegi mai mult, dar te-ai oprit in fata mastilor pe care tu le-ai creat si nu ai mai putut vedea dincolo de ele…eu uneori prefer sa ti vad masca, fiindca simt ca in spatele ei nu mai e demult ceea ce ai vrut sa ascunzi cu ea…ci o fata care ma priveste cu ochi straini, ca pe un regizor, ca pe un partener, de care esti plictisit, ca pe un figurant …Dar masca mea nu reuseste sa-mi ascunda prea bine fata… acum rad, acum plang, nu mai stiu care sunt eu si care masca…trec de la o stare la alta iar tu nu intelegi de ce…fiindca masca imi cade prea des, uzata, udata de lacrimi….

Uitam

Uitam de noi

Si ne-amintim tarziu

Cand noi e-o amintire care doare

Uitam ca suntem doi

Si  cand e prea tarziu…

Visam la doi copii la mal de mare

Uitam de  noi

Si realizam tarziu

Ca nu mai suntem doi, ca ni se pare…

Intrebari…

              Am citit de curand un post foarte frumos despre intrebari…”si daca?”  este o intrebare pe care ne-o punem fiecarea, o intrebare la care putem doar sa ne imaginam raspunsul. Si daca as fi ales alt drum atunci? As fi fost alt om astazi?

            Nu am multe intrebari de genul asta, mi-am ales drumurile cu sufletul si nu le regret, dintre toate insa unul simt ca mi-a schimbat radical viata, este o alegere in viata mea de care sunt foarte mandra, dar nu ma pot opri sa ma intreb “si daca atunci m-as fi inscris la facultate la matematica?”  “si daca atunci, in drumul meu spre facultatea de matematica  nu intram din greseala la istorie?”  Cum ar fi fost acum viata mea fara cei 4 ani minunati in care am studiat istoria? A fost o nebunie, pe care trebuia s-o fac, si am facut-o…Toate se intampla cu un scop anume…daca as fi intrat in ziua aia pe alta usa viata mea ar fi fost alta, dar am gresit usa, si drumul…si cand am gasit usa si drumul pe care le cautam nu mi le-am mai dorit…Usa mea spre Bucuresti, mare,  din lemn masiv, nu s-a deschis usor…si azi trebuie sa ma straduiesc putin ca sa o deschid…usa mea spre anii minunati de studentie, spre tot ce nu stiam ca-mi doresc, si totusi imi doream. Au fost defapt 6 ani, fiindca am facut si masterul dintr-un singur motiv: nu vroiam sa se termine , sunt defapt vreo 9/10 fiindca vreau sa ma consider in continuare “studenta la istorie”. Si cine-a terminat facultatea asta, stie ca la istorie esti student toata viata! Nu lucrez in domeniu, poate intr-o zi…nu mi-a schimbat viata pe plan profesional, nu m-a schimbat nici pe mine, poate doar mi-a infrumusetat viata si mi-a imbogatit-o! Asa a fost sa fie…si orice altceva cred ca ar fi fost banal!

Ochii parintilor

                      In ochii lor am regasit  de fiecare data puterea de-a continua, de-a ma ridica, ochii lor m-au incurajat, m-au dezaprobat, m-au dojenit, m-au mangaiat. In ochii lor am crescut ramanand in acelasi timp copil. Copilul acela prea rasfatat  si cu prea multe puncte de vedere, pe care ei au stiut sa-l creasca frumos si sa-l asculte. A vazut in ochii lor dezamagire, dar tot de-a tatea ori si incredere, cand a luat primul 4, si l-a justificat atat de bine incat a reusit sa vada o sclipire de intelegere, cand in ultima zi de inscriere la facultatea pentru care se pregatise atatia ani s-a intors cu dosarul acasa, spunand ca s-a decis sa se inscrie la alta facultate a citit in ochii lor disperare, suparare, dezamagire, nemultumire fata de alegerea facuta, apoi incet, incet multa incredere in alegerea ei, in ea, si libertatea de a-si alege drumurile.

                      Nu m-am uitat in ochii lor tot timpul, din egoism, atunci cand copilul rasfatat a plecat in Bucuresti, a refuzat sa stea in camin, desi stia ca asta inseamna un efort financiar pentru ei, si nu s-a uitat in ochiii lor fiindca stia ca ar fi vazut durere, nu s-a uitat in ochii lor nici cand de-atatea ori, in gara pe peron batea din picior si cerea mai multi bani decat ei ar fi avut poate sa-i dea, de frica sa nu vada lacrimi, dar s-a angajat in timpul facultatii, pentru a nu mai cere, nu le-a spus de fiecare restanta, si invata vara pe ascuns pentru a nu le mai pune ochii la incercare inca odata, apoi la absolvire a vazut in ochii lor lacrimi de fericire, implinire cand le-a prezentat iubirea ei, singura… si multumire fata de alegerea ei, au inteles-o si cand a refuzat sa se faca profesoara si a ales alt job, apoi a venit o zi in care nu a deslusit prea bine ce spuneau ochii lor, ziua in care copilul le-a dat bani parintilor, ziua in care salariul de invatator, din ce in ce mai mic, nu le-a mai fost de ajuns…si atunci copilul, copilul lor le-a dat bani, nu a stiut cum sa o faca…stangaci si poate prea mandru le-a intins bani, si i-a mai si certat ca nu au desi, ei nici nu cerusera. Am vazut ca sunt mandrii de mine, am vazut ca sunt mandrii de ei, de copilul lor, de viata spre care i-au calauzit pasii, de fiecare clipa in care m-au certat, de fiecare clipa in care m-au lasat sa aleg, si ca au facut toate astea doar pentru ca eu sa am o viata mai buna ca a lor! A fost acolo si putina durere, si cateva regrete, legate poate de viata lor si stiu ca i-au luat doar fiindca stiau ca nu a reprezentat un efort pentru mine.Dar mai stiu ca ei stiu ca as face orice efort pentru lumina din ochii lor, pentru batranetile lor linistite, si as vrea sa fie niste batranei rasfatati care sa bata din picior atunci cand vor ceva, asa cum si copilul lor o facea candva…si sa vada in ochii mei dragostea, implinirea, multumirea si niciun repros!

Scrisori catre trecut

Am crescut, te-am lasat in urma, incet,incet…cu greu m-am despartit de pustoaica slaba si inalta care-am fost candva, cu greu  m-am detasat de visele ei, de lacrimile ei, de noptile in care facea planuri, de diminetile pline de speranta, de serile triste si apasatoare, de bucuriile ei, de cartile ei prafuite luate din biblioteca scolii si citite pe nerasuflate. Am fugit de tine, te-am lasat prima data prima data in gara plina cu fugari, am alergat spre Bucuresti, crezand ca amintirile nu circula cu trenul, crezand ca trecutul are nevoie de bilet de tren, crezand ca visele raman acolo pe peron,te-am lasat , mai apoi intr-un colt de strada, iar eu am luat tramvaiul plina de speranta, si te-am lasat din nou in mica garsoniera, te-am lasat pe maini bune, te-am lasat cu o alta pustoaica cu ochi mari si plini de vise, dar tu m-ai urmarit. Te-am lasat la fiecare cotitura, dar oare te-am lasat vreodata cu adevarat? Si daca ai fi ramas in gara as mai fi fost ce sunt acum?  Pustoaica nu mai e pustoaica, e tot inalta si tot slaba, si fiecare  clipa in care a vrut sa te pierda pe drum a fost de fapt o clipa de acceptare…Acum e mandra de pustoaica ce-a fost candva, e mandra de bagajul ei cu vise, la care a mai adaugat atatea si atatea alte vise, e mandra de ce-a fost, ce e, cum e…de drumuri, de alegeri, de tot ce-a schimbat si de tot ce-a pastrat.

Clisee

                      Seri de vara cu parfum de tei, Cismigiu, Bucuresti, prieteni dragi, iubiri pierdute,regasite si iar pierdute…am incetat demult sa scriu despre ele, am incetat demult sa le alint in scris,n-am incetat sa le pastrez in suflet si poate isi vor regasi un rand intr-un blog anonim…le regasesc tot mai des in ultima vreme folosite fiindca suna bine, folosite ca mesaje de stare, postate pe toti “peretii” , au devenit clisee, au ajuns “la moda”, dă bine daca esti monden sa ai si un aer boem in ultima vreme…doar cuvinte, neinsotite de trairi…Cati se mai opresc azi in loc sa simta mirosul de tei inflorit si cati dau fuga in casa pentru a posta repede pe site-uri ca miroase a tei?  Cati mai cauta azi farmecul pierdut al Bucurestiului pe strazi, printre cladirile imbatranite, ruginite, plouate, uitate…si cati il judeca, il uratesc, il inunda cu nepasare?  Cati isi mai plang iubirile trecute in cuvinte frumoase,cati lasa timpul sa vindece ranile fostelor iubiri, transformandu-le in amintiri dragi sufletului si cati le intineaza cu vorbe care dor? Si toti iubesc, toti viseaza, toti traiesc frumos in miros de flori de tei si parfum de ani ce-au fost si nu se mai intorc…

anonim

Candva scriam cu drag, scriam pentru mine, pentru iubirile mele de-o vara, de-o seara, de-o viata…scriam pentru prietena mea cea mai buna, scriam randuri din suflet si mi se spunea ca scriu frumos, apoi am crescut si mi-am pierdut curajul de-a scrie. Am tinut cativa ani (ascuns) un jurnal cu scoarte rosii, plin de amintiri inlacrimate, plin de iubiri pierdute, de dezamagiri, plin de vise frante, atunci…azi plin de praf.Il tineam ascuns fiindca inca de pe atunci imi pierdusem curajul de-a scrie.

Si nu-mi regasesc curajul de a scrie din nou. De-a scrie pentru mine, pentru iubirea mea de azi, pentru visele ce-au prins aripi intre timp, sau pentru cele ramase doar acolo, intre scoartele rosii si prafuite.

Scriam in clipele de singuratate, scriam cand eram furioasa, dezamagita…scriam cand imi era dor, cand eram indragostita, nostalgica…

Azi nu mai sunt singura…si uneori cred ca in momentul in care mi-am regasit curajul sa iubesc mi-am pierdut curajul sa mai scriu…

asta este motivul pentru care aleg anonimatul…

Abracadabra

            1.

Cu genunchii stransi la piept,cu o tigara in mana,astepta sa mai treaca inca o zi din viata ei,inca o zi din vara torida,inca o zi din vara iubirilor ei,inca o zi de singuratate,inca o zi de tristete amestecata cu melancolie,inca o zi ca toate celelalte.Fumul de tigara o inneaca uneori,incepuse sa fumeze cu cateva luni in urma,multe se schimbasera in viata ei cu cateva luni in urma…o alta casa,o alta viata,poate si alti prieteni…Fugise de viata ei comoda din micuta garsoniera,in care avea tot confortul,fugise de fereastra mare  ce se deschidea  in fiecare dimineata spre coltul ei de Bucureşti,fugise de serile lungi petrecute pe balconul cu miros de tei,primavara mirosea teiul inflorit de sub balcon,toata vara mirosea a flori de tei puse la uscat pe balcon,iar odata cu inceputul toamnei incepea sa miroasa a ceai de tei,cu lamaie,cani mari de ceai fierbinte,baute cu F,o cana de ceai ,o poveste,un zambet,o lacrima,uneori o gluma.O lega de F. o  lunga prietenie,o copilarie frumoasa,printre flori de musetel,primele destainuiri facute la umbra unui dud batran,dorinte doar de ele stiute si soptite in seri de vara florilor de liliac,apoi mirosul de porumb copt,amestec de bucurie si tristete,anunta toamna si odata cu asta plecarea lui F din micul satuc unde isi petrecea vacantele de vara spre casa ei.Le lega mai apoi amintirea unor adolescente indragostite,anii de liceu,si confidentele facute pe o bancuta cu vopseaua cojita,vecine de acum,despartite doar de peretii unui bloc.Apoi amintirea unui tren cu destinatia Bucuresti, si a garsonierei cu vise.Fugise,poate fara sa isi dea seama si de F,fugind astfel de viata ei,de iubirile ei platonice,de idealul de iubire pe care si-l creasera,de toti Feti Frumosii pe care ii asteptase si nu venisera,de viata planificata in detaliu,de iubirea de la care ceruse pana atunci totul fara sa ofere,fara sa primeasca nimic….Si tot F a fost cea care a condus-o spre noua locuinta,si a condus-o pana acolo cu bagajele in care i-a ascuns hoteste putin din fiecare ideal de care fugea.Si daca F a plans intrevazand poate o ruptura,ea ras,desi in rasul ei se simtea dezamagirea.Cand a inchis usa in urma lui F s-a vazut intr-o casa goala,fara povesti fara amintiri,fara flori de tei.Pereti goi cu o culoare neprimitoare aveau sa devina casa ei…cine stie pana cand.O casa fara vise,o casa trista,o casa pe care mobila veche,mult prea veche nu reusea sa o umple.

           Si iat-o la trei luni dupa mutare,pe balconul cu grilaj ruginit,si plin cu lucruri vechi,lucruri ce apartineau unei alte vieti,ce aveau o alta poveste…poate nespusa niciodata.Iar gandurile i se amestecau cu fumul de tigara,zburau aiurea catre un el care intarzia sa sune…Apoi revenea la singuratatea ei,cauta cauze,cauta vinovati,cauta scuze,cauta pretexte…era singura parca dintotdeauna,se indragostise prima data in clasa a  5-a,de colegul din banca din spate,nu i-a spus asta decat dupa ani,cand privind in urma,cu maturitatea celor 18 ani abia impliniti:-),bataile inimii de atunci i se pareau acum un joc nevinovat pe seama caruia si-a permis sa glumeasca.S-a indragostit din nou in liceu,de un alt coleg,din aceeasi banca…si au trebuit sa treaca 4 ani sa recunoasca asta in fata unei prietene,si inca 4 ani ca in acelasi context ca si prima data,pe acelasi ton de gluma,in acelasi context,in care i se parea ca acum   e matura si poate glumi pe seama unei batai de inima nevinovate,de la 16 ani,a aflat ca si el simtise la fel…Apoi in facultate,nu mai erau banci,era un amfiteatru mare,si un el in camasa alba…pe randul din fata…Nu mai spera nimic,nu-si  mai dorea nimic,si nu vroia sa mai lase sa mai treaca 4 ani ca poate apoi in gluma sa recunoasca ca…a fost ceva,candva,dar acum au alte vieti,sunt maturi,gandesc altfel.Ia pomenit doar in treacat lui F de aceasta noua iubire,de baiatul arogant in camasa alba ce nu baga in seama pe nimeni,apoi si-a vazut de viata ei…de noua ei viata din Bucuresti,de noii ei prieteni.Iar el a devenit destul de repede,un simplu el,cu care se intersecta din cand in cand pe holurile facultatii,un el fara nume,un el ce devenea subiect de barfa cateodata,intre ea si fetele ei,un el la care fiecare dintre ele se gandise macar odata.

Pe fiecare dintre ei i-a vazut cu alta,i-a vazut fericiti,le-a pus cu invidie la indoiala fericirea,i-a disecat pe fiecare in parte,marunt,marunt,si din fiecare din povestile astea a invatat ca e mai bine sa fuga…Pana la 20 de ani viata ei amoroasa se rezuma simplu astfel-vazut,placut,fugit,uitat.Si a facut in viata ei ce stia sa faca mai bine,sa fuga.Sperase  ca fuga din garsoniera sa fie ultima…

         Privind acum in urma,nu regreta nicio plecare,niciun moment in care ar fi putut vorbi dar a tacut,nicio clipa in care ar fi putut ramane dar a plecat…Era impacata,dar contrariata…Pentru generatia ei trecuse demult varsta primei iubiri,iar ei parca ii era frica sa rupa vraja…pastra in sertarul cu amintiri iubiri neatinse,sentimente neimpartasite,gesturi ce puteau insemna totul le redusese la nimic,din cateva gesturi,din cateva priviri fugare,din cateva atingeri ce  pentru altii trecusera neobservate isi construise o lume.O lume pe care era pregatita sa o darame acum.Si pentru a nu stiu cata oara stinse tigara abia inceputa si hotara ca de acum inainte sa isi traiasca viata fara sa mai fuga,sa renunte la amintiri,sa renunte la melancolie,sa renunte la atatea idealuri privind-ul pe el.

pasi

             O alta seara torida de vara,parca la fel ca toate celelalte,acelasi Bucuresti prafuit ce se lasa topit sub razele soarelui de august…Aceeasi pasi,dansau acum pe asfaltul incins…Acelasi peisaj,ce cu un an in urma ii parea trist…sub urmele pasilor ei acum Bucurestiul parea sa prinda viata…Nu mai era doar ea,acum pasii ei erau insotiti,in drumul lor prin Bucuresti,in drumul lor spre vechiul parc,in drumul lor prin viata…Atunci pasii ei, acum pasii lor treceau pe acelasi drum,drum presarat cu vise,cu zambete.Iar tacerea lor ascundea o poveste,povestea unui banut aruncat demult intr-o fantana,povestea unor pasi singuratici pe alei cu miros de tei, sau doar povestea unei dorinte nespuse  niciodata cu voce tare.O dorinta incredintata intr-o sera de vara vechii fantani… 

Acum parcul asista la o poveste in doi…

  Sa mai spuna cineva ca dorintele incredintate in taina unei fantani nu se implinesc…poate faptul ca a crezut in magia ascunsa intr-un banut,poate faptul ca a cerut ceva atat de simpu…iubirea lui…

In fata fantanii s-au oprit,i-ar mana lui a strans pentu o secunda mai tare mana ei…apoi pasii lor si-au pierdut urma pe alei.

Pasi…

            Afara se insera,se incheia inca o zi torida de vara,inca o zi petrecuta in Bucurestiul pustiu, parca in comparatie cu celelalte luni…asfaltul emana caldura puternica acumulata in timpul zilei,vantul abia indraznea sa adie  vestind venirea serii.Ea pasea incet,pasea trist,pasea singura pe un drum ce parea sa duca nicaieri…Pasea singura pe un drum facut pentru doi…In fata parcului pasii i s-au oprit,dupa cateva secunde a decis ca pasii ei pot face un ocol,ca drumul ei spre nicaieri poate ocoli  intro zi de seara si prin parcul adormit.

        Ajunsa in fata fantanii privirea i se opri asupra banutilor aruncati acolo…fiecare banut insemna o dorinta,fiecare banut reprezenta o speranta,o lacrima,un dor…Isi scutura geanta pana cand gasi o moneda un banut prea mic pentru dorinta ei atat de mare.Apoi inchide ochii si strange moneda cu speranta in mana…sa ma iubeasca el,i-a fost frică sa ii pronunte numele…conta decat sa o iubeasca,sa se gandeasca la ea,sa ii dea un semn ca acolo undeva exista un el care sa ii poata insoti pasii prin viata.Odata aruncat banutul ei nu mai era un simplu banut,pastra inchisa in el o dorinta,o dorinta tainica,o dorinta nespusa.Banutul ei nu se mai deosebea acum de ceilalti,era un banut oarecare,era totusi banutul unei dorinte,banutul unei vieti,banutul unui vis.A plecat de langa fantana convinsa ca dorinta ei se va implini…intr-o zi.

Si pasii ei se indreptau acum spre o dorinta…spre un vis…spre o mare iubire.