Scrisori catre trecut

Am crescut, te-am lasat in urma, incet,incet…cu greu m-am despartit de pustoaica slaba si inalta care-am fost candva, cu greu  m-am detasat de visele ei, de lacrimile ei, de noptile in care facea planuri, de diminetile pline de speranta, de serile triste si apasatoare, de bucuriile ei, de cartile ei prafuite luate din biblioteca scolii si citite pe nerasuflate. Am fugit de tine, te-am lasat prima data prima data in gara plina cu fugari, am alergat spre Bucuresti, crezand ca amintirile nu circula cu trenul, crezand ca trecutul are nevoie de bilet de tren, crezand ca visele raman acolo pe peron,te-am lasat , mai apoi intr-un colt de strada, iar eu am luat tramvaiul plina de speranta, si te-am lasat din nou in mica garsoniera, te-am lasat pe maini bune, te-am lasat cu o alta pustoaica cu ochi mari si plini de vise, dar tu m-ai urmarit. Te-am lasat la fiecare cotitura, dar oare te-am lasat vreodata cu adevarat? Si daca ai fi ramas in gara as mai fi fost ce sunt acum?  Pustoaica nu mai e pustoaica, e tot inalta si tot slaba, si fiecare  clipa in care a vrut sa te pierda pe drum a fost de fapt o clipa de acceptare…Acum e mandra de pustoaica ce-a fost candva, e mandra de bagajul ei cu vise, la care a mai adaugat atatea si atatea alte vise, e mandra de ce-a fost, ce e, cum e…de drumuri, de alegeri, de tot ce-a schimbat si de tot ce-a pastrat.