Am crescut, te-am lasat in urma, incet,incet…cu greu m-am despartit de pustoaica slaba si inalta care-am fost candva, cu greu m-am detasat de visele ei, de lacrimile ei, de noptile in care facea planuri, de diminetile pline de speranta, de serile triste si apasatoare, de bucuriile ei, de cartile ei prafuite luate din biblioteca scolii si citite pe nerasuflate. Am fugit de tine, te-am lasat prima data prima data in gara plina cu fugari, am alergat spre Bucuresti, crezand ca amintirile nu circula cu trenul, crezand ca trecutul are nevoie de bilet de tren, crezand ca visele raman acolo pe peron,te-am lasat , mai apoi intr-un colt de strada, iar eu am luat tramvaiul plina de speranta, si te-am lasat din nou in mica garsoniera, te-am lasat pe maini bune, te-am lasat cu o alta pustoaica cu ochi mari si plini de vise, dar tu m-ai urmarit. Te-am lasat la fiecare cotitura, dar oare te-am lasat vreodata cu adevarat? Si daca ai fi ramas in gara as mai fi fost ce sunt acum? Pustoaica nu mai e pustoaica, e tot inalta si tot slaba, si fiecare clipa in care a vrut sa te pierda pe drum a fost de fapt o clipa de acceptare…Acum e mandra de pustoaica ce-a fost candva, e mandra de bagajul ei cu vise, la care a mai adaugat atatea si atatea alte vise, e mandra de ce-a fost, ce e, cum e…de drumuri, de alegeri, de tot ce-a schimbat si de tot ce-a pastrat.
Clisee
Seri de vara cu parfum de tei, Cismigiu, Bucuresti, prieteni dragi, iubiri pierdute,regasite si iar pierdute…am incetat demult sa scriu despre ele, am incetat demult sa le alint in scris,n-am incetat sa le pastrez in suflet si poate isi vor regasi un rand intr-un blog anonim…le regasesc tot mai des in ultima vreme folosite fiindca suna bine, folosite ca mesaje de stare, postate pe toti “peretii” , au devenit clisee, au ajuns “la moda”, dă bine daca esti monden sa ai si un aer boem in ultima vreme…doar cuvinte, neinsotite de trairi…Cati se mai opresc azi in loc sa simta mirosul de tei inflorit si cati dau fuga in casa pentru a posta repede pe site-uri ca miroase a tei? Cati mai cauta azi farmecul pierdut al Bucurestiului pe strazi, printre cladirile imbatranite, ruginite, plouate, uitate…si cati il judeca, il uratesc, il inunda cu nepasare? Cati isi mai plang iubirile trecute in cuvinte frumoase,cati lasa timpul sa vindece ranile fostelor iubiri, transformandu-le in amintiri dragi sufletului si cati le intineaza cu vorbe care dor? Si toti iubesc, toti viseaza, toti traiesc frumos in miros de flori de tei si parfum de ani ce-au fost si nu se mai intorc…
anonim
Candva scriam cu drag, scriam pentru mine, pentru iubirile mele de-o vara, de-o seara, de-o viata…scriam pentru prietena mea cea mai buna, scriam randuri din suflet si mi se spunea ca scriu frumos, apoi am crescut si mi-am pierdut curajul de-a scrie. Am tinut cativa ani (ascuns) un jurnal cu scoarte rosii, plin de amintiri inlacrimate, plin de iubiri pierdute, de dezamagiri, plin de vise frante, atunci…azi plin de praf.Il tineam ascuns fiindca inca de pe atunci imi pierdusem curajul de-a scrie.
Si nu-mi regasesc curajul de a scrie din nou. De-a scrie pentru mine, pentru iubirea mea de azi, pentru visele ce-au prins aripi intre timp, sau pentru cele ramase doar acolo, intre scoartele rosii si prafuite.
Scriam in clipele de singuratate, scriam cand eram furioasa, dezamagita…scriam cand imi era dor, cand eram indragostita, nostalgica…
Azi nu mai sunt singura…si uneori cred ca in momentul in care mi-am regasit curajul sa iubesc mi-am pierdut curajul sa mai scriu…
asta este motivul pentru care aleg anonimatul…
